Timișoara, 1989
Ca un ecou rănit între cuvinte
Așa mă simt și nu-i găsesc hotare,
Cum fulgera atunci! Ți-aduci aminte,
Plângeau copiii noștri, ce-o fi oare?
Ne-nfioram și noi, părinții lor,
Cum se-nfioară sub arcuș vioara
Și parcă îngerii cântau în cor:
„Osana, Timișoara, Timișoara...”
Am auzit de dincolo de moarte,
De dincolo de viață, nu mai știu,
Cuvântul fără seamăn, LIBERTATE!
Îmi pipăi, Doamne, sufletul, sunt viu!
Fără ea orice speranță-i scrum
Și cred că e-n zadar și Veșnicia,
Am lăcrimat și lăcrimez și-acum
Când mă ține-n brațe Poezia...
Vineri, 16 Decembrie 2022
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu