Duminică, 23 Octombrie 2011.
Umilit şi urât îşi iubeşte atât de mult semenii!
Vorbele de ocară, în-josirile lor, devin psalmi în gura poetului.
Orice lucru atins de privirile lui se însufleţeşte.
Suferinţa diamantează aerul, cuvintele.
Se ştie pătruns de Duh.
În vechime el se numea versuint, cel care spune şi scrie versuri!
Adeseori închis în celula vieţii, cerneala era sângele său.
Poezia nu putea fi înlănţuită.
Nici culoarea ei!
Nici cântecul.
Poezia e starea ne-stării, cu bucuria poruncii dintâi:
”Să fie Lumină!”
De aceea poetul este invidiat de întunericul din om şi din afara lui!
E arşiţa de pe crucea Celui ce a iubit atât de mult lumea
şi poezia ei:
„Mi-e sete!”
Când tace, cântă în cer privighetorile!
Când scrie,
se face linişte în jur.
Cine o face? Niciodată nu ştie...
Liniştea de Duminică.
Învierea ei.
Poezia
e Respiraţia lui Dumnezeu pe pământ!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu