Când plânge-o mamă pe pământ...

 

„O, mamă, dulce mamă...”

Eminescu

 

Din Om pretutindeni fiara stă la pândă,

Aerul suspină pe sub norii grei,

Niciodată ura n-a fost mai fecundă

Și e plină lumea de-avortonii ei!

 

Dragostea-mireasă, plânge de sub voaluri,

Blestemat Războiul strigă dinspre pace,

Cât de tulburată-i liniștea din maluri,

În zadar încearcă Râul să le-mpace...

 

Umblă o satană-n chip de dumnezeu,

Scriu și mă cutremur, sufletul din mine

Îmi apasă lutul și-l simt tot mai greu,

Doamne, destrămarea o aud cum vine...

 

Sunt ca un bezmetic prin această Țară,

Sensul vieții mele parcă e bolund,

Timpul din ceasornic vrea să iasă-afară,

Totu-i la vedere, unde să m-ascund?

Sâmbătă, 17 Ianuarie 2026

 

Mi-aduc aminte, câteodată

Când era mama supărată,

Copil o întrebam și eu-

În ceruri plânge Dumnezeu?

 

Ca sunetul dintr-o vioară

Răspunsul ei îmi înfioară

Și azi amiezile din sânge-

Da, plânge dragu' mamii, plânge!

 

Pe fața ei vedeam cum curg

Acele lacrimi în amurg

Sub chipul adorat din ramă-

El plânge-atunci când plânge-o mamă!

 

Și toate lacrimile sfinte

Le-adun cu grijă în cuvinte,

De azi, de mâine și din veac-

Voi știți că ele sunt de leac?

 

Se umple aerul de duh

Când plânge-o mamă sub văzduh

Și fiecare vers de-al meu-

În ceruri plânge Dumnezeu...

 

Nicolae Nicoară-Horia