Au început să ne scrie Istoria alții...

 

Timișoara, 17 Decembrie 1989...

Poezia este Una singură,

Adevărată,

Niciodată mincinoasă,

Nici înaltă de statură,

Și nici joasă...

Ea,

Întotdeauna când vine,

Vine

Din văzduh.

Fericiră e fruntea

Gândului

Pe care se pune-

Flacără

Și

Duh!

Poezia este

Cea mai deplină

Minune!

17 Decembrie 2025

         * * *

Istoria e vie dintre file,

Să moară nu o lasă Dumnezeu,

Am trăit pe viu acele zile

Și nopți cu întuneric și mai greu...

 

Au început să ne scrie Istoria alții,

Istoria noastră, trecută, prezentă,

Istorici cu „diplome” ciudate, ciumații,

Lucrători cu ziua, frecători de mentă...

 

Să o scrie cu băgare de seamă, nu-i bai,

Dar „lucrătura” aceasta mă doare:

Burebista, Mircea, Ștefan, Mihai,

Horia, Tudor, Iancu cel Mare

 

De-o vreme nu mai încap între file

Și alții, Doamne, asemenea lor,

Purtați de-a valma de interese ostile

„Scribălăii” aceștia lucrează de zor...

 

Decembrie '89, ce simplă soluție!

Să știe străinii de ea cu-adevărat,

La Timișoara nu a fost... Revoluție,

Ci o simplă...Lovitura de Stat!

 

În fața Catedralei, acolo în Piață,

Pentru Libertatea noastră, cei vinovați,

Post-mortem sau încă în viață

De Înalta Curte să fie judecați...

 

Au început să ne scrie Istoria alții,

Vocalele ei și consoanele dor,

Ocrotește-ne, Doamne, limba și Carpații,

Nu ne lăsa scrijeliți de mâinile lor!

 

Rugăciune...

 

Sângeră și astăzi din cunună spinii,

Nu ne lăsa, Doamne, cum ne vor străinii,

Să ne smulgă ulii aurul din piatră,

Freamătul din codrii, pita de pe vatră...

 

Potolește, Doamne, din adâncuri lava,

Zilnic i se întinde neamului otrava,

Vremea parcă are gust ciudat de zgură,

Pedepsește hoții care ne tot fură!

 

Tot ce-i românește nu-i curat și bun,

Unde e dulceața graiului străbun,

Unde sunt martirii care odinioară

Apărau această îndurerată țară?

 

Lacrimile noastre peste tot irump,

Sfânta libertate ne-am plătit-o scump,

Vindecă durerea și din duh povara

Celor fără vină, morți la Timișoara!

 

Fiul Tău, Trimisul, să ne mântuiască

Dă-i putere, Doamne, iarăși să se nască!

Se aud colinde limpezi la fereastră,

Vine iar Crăciunul peste viața noastră...

 

Nicolae Nicoară-Horia

LIBERTATE...

 

Timișoara, 16 Decembrie 1989

 

Îmi vine-un vers de dincolo de stele,

Pe frunte mi se-așează ca un spin,

Tot mai tăcut la pieptul Țării mele

Stau între cuvinte și suspin.

 

M-așteaptă...„cititorii de silabe”

Să le traducă din Poemul meu...

Simt sufletul din mine cum se zdroabe,

Știu, singur nu mă lasă Dumnezeu!

 

Scriu încă și voi scrie cât El vrea,

Ca Horea sunt gata pentru vamă,

Pe eșafod, tăcerea, plângă ea,

De judecata lumii nu mi-e teamă...

16 Decembrie 2025

                      * * *

 

Ca un ecou rănit între cuvinte

Așa mă simt și nu-i găsesc hotare,

Cum fulgera atunci! Ți-aduci aminte,

Plângeau copiii noștri, ce-o fi oare?

 

Ne-nfioram și noi, părinții lor,

Cum se-nfioară sub arcuș vioara

Și parcă îngerii cântau în cor:

„Osana, Timișoara, Timișoara...”

 

Am auzit de dincolo de moarte,

De dincolo de viață, nu mai știu,

Cuvântul fără seamăn, LIBERTATE!

Îmi pipăi, Doamne, sufletul, sunt viu!

 

Fără ea orice speranță-i scrum

Și cred că e-n zadar și Veșnicia,

Am lăcrimat și lăcrimez și-acum

Când mă ține-n brațe Poezia...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Horea, sufletul meu te colindă...

 

 

Și Horea știe că seamăn cu el,

La Albac leagănul suspină sub grindă,

Ninge peste Scorucet, cu gând mișel

Gornicii vremii vreau iar să îl prindă...

 

După urmele-opincilor pe creste în sus,

Cei mai de-aproape îi târguie prețul,

Ca Iuda când l-a vândut pe Iisus,

Fie-le partea de-a pururi disprețul!

 

HOREA! HORIA! Străbunule drag,

Sufletul meu în genunchi te colindă,

Din Nicola numelui tău eu mă trag,

Precum se trage stejarul din ghindă!

 

Se-aud la Alba, „mor pentru popor!”

Silabele sângelui murmurând românește,

Cuvintele tale și astăzi mă dor,

Dar lancea cuvântului nu-mi ruginește!

 

Autoportret...

 

Cu Tine mi s-a spus că seamăn-

Ce viu te păstrează memoria!

Sufletul meu cu al tău este geamăn,

Bunule, străbunule Horea!

 

Fruntea înaltă şi ochii de pară,

Buzele mereu arcuite pe şoaptă,

De-au început şi Munţii aceştia să doară

Amirosind a ţipăt şi-a linişte coaptă...

 

Sufletul tău risipit în mulţime

A trecut ca o pasăre oarbă prin sate,

Mi s-a spus că seamăn cu tine,

Numai roata Cuvântului ne mai desparte...

 

Nicolae Nicoară-Horia

 

Horea Rex Daciae de Onisim Colta (Arad)

La cina cuvântului...

„Veniți, că iată toate sunt gata.”

Ev. Luca: 14, 17

-Cuvinte duminicale-

 

Sufletul meu cu Dragoste vă-ncape,

Prietenii mei dragi, veniți la cină,

Noaptea cea din urmă e aproape

Și Dimineața nu știm de-o să vină...

 

Creștini de orice rit și voi atei,

Din Poezia mea și de departe,

Sătui de toată supărarea Clipei

Lăsați-vă toți grijile deoparte.

 

Ce bucurie sfântă mi se-arată,

Ca aerul sub vălul de mireasă!

Veniți la cină, cina mea curată,

Flămând nu pleacă nimenea Acasă...

Duminică, 14 Decembrie 2025

                  * * *

Sunt cel din urmă invitat la Cină

Să mă în-frupt din lacrima rămasă,

Toţi musafirii au plecat Acasă,

Doar umbra lor mai stăruie-n lumină.

 

Nu e târziu şi e deschisă uşa,

Nu-i târziu atunci când ştii ce vrei,

I-am lăsat zilei treburile ei

Şi focului să-şi mântuie cenuşa.

 

Eu am venit cu bucurii ne-scrise

La cina asta, ştiu că e săracă,

Aici nu-i nici un prieten şi ce-i dacă,

Ei îşi pe-trec prin părţi mai interzise.

 

Sunt cel din urmă invitat la cină,

Nu-i cea de taină, gazda mea aleasă

Devreme să mă duc ea nu mă lasă

Până mai sunt bucate în lumină...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Aproape Testament...

 

 

 

Plânge Horea, Nicola plânge,

Vai și-amar de Țara mea bogată,

Curg încă lacrimile lui de sânge

La Alba Iulia scrâșnind pe roată.

 

În ochii lui duruți, acolo-n Cer,

Aș vrea de bezna lumii să m-ascund,

Curg lacrimile Iancului din fluier,

Ca Arieșul murmurând pe prund...

....................................................

Cu grijă apostolică le strâng,

Să se-odihnească în Poemul meu,

Nu-i o rușine și Bărbații plâng,

Iisus a plâns, El, Fiu de Dumnezeu...

Duminică, 14 Decembrie 2025

                  * * *

Se face-n jurul meu tot mai târziu,

Cât de aproape simt că e momentul,

Ca tine, Iancule Avram, să-mi scriu

Cu deznădejdea-n gânduri Testamentul!

 

Văd și eu precum vedeau atunci

Ochii tăi, mistuitori ca para,

Speranța din bătrâni se stinge-n prunci,

Prea zilnic ni se-mpuținează Țara!

 

O, Neam al meu, nu vrei să te ridici

Din somnul plin ca râul de gunoaie

Și toate câte nu le spun aici,

Ți-apasă sufletul și-l încovoaie!

................................................................

Se face-n jurul meu tot mai târziu

Și lumea toată parcă e pe ducă,

Vreau Testamentul, Iancule, să-l scriu,

Citească-l cine poate să-l traducă...

 

Cât am colindat...

„Unicul dor al vieții mele e să-mi văd națiunea mea fericită!”

Avram Iancu, Câmpeni, 20 Dec. 1850

 

Cât voi colinda în jos și-n sus,

De-a lungul și de-a latul pe pământ,

Munți ca Apusenii-n lume nu-s,

Nici ca Moții oameni nu mai sunt!

 

În sufletele lor, mereu bogate,

Fericit e cel ce a pătruns,

Dumnezeu le-a pus aici de toate

Și aur și durere îndeajuns!

 

De legământ nu-i nimeni să-i dezlege,

De Legământul dat întâia oară,

Din Țară și din datini și din lege

Nu i-a scos niciun dușman afară!

 

Pe crestele cernite de sub nori

Stau de veghe Horia și Iancu,

Între primejdii prinși adeseori

Dinspre moarte apărându-și flancu'!

 

Acolo mi-a fost dat spre dimineață

Să văd lumina lumii-ntâia oară

Și de-atunci am să o port prin viață

Până se face în cuvinte seară...

 

Cât am colindat în sus și-n jos,

Pe pământ de-a lungul și de-a latul,

Un alt câștig nu-mi este de folos,

Care să-i pună sufletului hatul!

 

Dar simt în mine o durere multă

Și-n fiecare vers aici o spun:

De Testamentul lui cine ascultă,

De cel fără odihnă sub gorun?

 

Pentru popor și celălalt pe roată

Și-a dat suflarea, ultima, sub frig,

Mă doare și prin viața asta toată

Iubirea pretutindenea mi-o strig!

 

Nicolae Nicoară-Horia

Îngerul Nichita...

 

 

Să ne-amintim de el!

De Ochiul dumnezeiesc din Lacrima lui!

Între două paranteze de aer...(31 martie 1933 -13 Decembrie 1983)

„Și-atunci, dacă lui Dumnezei îi spui tu,

mie de ce-mi zici dumneavoastră?

Hai bătrâne, zi-mi Nichita...”

 

În lumea plină de noroi,

Pe drumul dintre azi și vamă,

Ei, îngerii, sunt printre noi,

De ei să nu vă fie teamă...

 

Sporește ura din atei

Cu sufletul albit în clor,

Treziți-vă, voi, frații mei,

Loviți de aripile lor!

Sâmbătă,  13 Decembrie 2025

 

 „Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia călare pe un cal, nu pe un câine...”

„Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie. ”

„Tu să nu te tragi cu mine de şireturi, întrucât eu mă port desculţ. ”

„Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles.”

„Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru.”

„Vai autorului care nu seamănă cu scrisul său, - şi vai poetului care nu seamănă cu versul său! ”

„Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală.”

                         * * *

Cine uită sufletul meu...

 

Nichita Stănescu

E viu printre

Noi,

Printre cuvintele

Și necuvintele

Noastre!

Cine uită sufletul meu,

Spune Îngerul,

Dintre astre

Nu-și mai aduce aminte

De el

Nici Dumnezeu!

* * *

Îngerul...

Aripile unui înger

nu ating niciodată pământul,

ele sunt deschise

întotdeauna

spre Cer!

Fericit e cel ce a privit vreodată

în ochii lui,

în ochii îngerului

din el!

De multe ori,

de prea departe,

uităm,

că îngerul acela păzitor,

locuiește în fiecare

dintre

noi...

 

Fântâna îngerului...

 

Și vine îngerul să bea

Vremelnicie

Din

Fântâna mea,

Şi din tăria lui

Albastră

El știe

Despre setea noastră,

De setea

Dinspre veșnicie...

Și cumpăna spre cer

Se înalță

La îndemâna tuturor,

Sorbind

Cu dragoste de viață

Din apa ei

Acei ce vor.

Și vine îngerul să bea

Un strop

Din poezia mea...

 

Nicolae Nicoară-Horia