sâmbătă, ianuarie 15, 2011

Te-aud citindu-mă...

15 ian. 2011, spre seară…

Când scriu cu jurământ mă leg
Să-mi fie versul cumsecade,
Te-aud citindu-mă întreg
Și despărțindu-mă-n cascade…

E-atâta liniște-ntre noi
Că nu e loc nici de suspine,
Cu ochii închiși mă strigi apoi
De unde sunt să vin la tine

Și să-ți recit Poemul meu
De la-începuturile lui
Și-așa să mă întrebi mereu-
A cui ești tu și eu, al cui?

Te-aud citindu-mă cuminte
Ca o icoană din altar,
Un singur vers tu ține-l minte-
Nu-i Poezia în zadar…

Un comentariu:

fatadragablogspot spunea...

E vechi şi atât de proaspăt ...
şi câtă potrivire i-am găsit, când veneam în "Bojdeucă" şi plângeam şi-ţi vorbeam cât de bucuroasă sunt că te-am găsit...
Horia, Tu ai fost trimis să-mi ieşi în Cale, sau e mâna destinului, nu ştiu ce să cred, în prea multe poeme mă regăsesc ...
De parcă ne-am mai întâlnit într-o altă viaţă... Sau, mesajul din poezie (în general) e al celui ce-l citeşte. Eu aşa interpretez: poezia odată scrisă, nu mai este a autorului, ci a celui care o primeşte, citeşte, interpretează, a celui care o simte. Poezia se simte, nu e ceva oarecare. E ceva divin la mijloc, între noi doi, eu aşa simt!