De frumuseţea ta de ce te miri?
Prin ea coboară Cerul peste
lume,
Nu eşti de vină tu de mă
inspiri,
Nu e de vină ea că are nume!
Cu el în braţe mi se face Dor,
Numele tău, din toate câte
sunt,
Cel mai bogat şi cel mai
dătător
De pace şi de Dragoste-n
cuvânt!
Eu ştiu că te-nfiori când mă
citeşti,
Cum se înfioară vântul de pe
liră,
Nu ştiu nici eu anume cine
eşti
Şi ochii mei de ce mi te
admiră.
Nu eşti de vină tu de mă
inspiri,
Nu cerceta aceste legi divine,
De frumuseţea ta să nu te
miri,
Nici să nu o întrebi de unde
vine...
Fără cuvinte...
În fața frumuseții tale stând,
„Fără cuvinte!” Nu auzi oftând
Aerul ce-ți înfășoară chipul,
Precum clepsidra gândului
nisipul?
Fără cuvinte! Totuși fără ele
Ar fi zadarnic și pustiu sub
stele,
Fără cuvinte n-aș putea să
scriu
Poemul meu în care mor de viu
În fiecare noapte care vine
Până se face ziuă lângă tine,
Cu zorii înviind, ce bucurie!
Fără cuvinte, niciodată fie
Mâna mea, neobosită încă,
Dragostea din tine, prea
adâncă,
În care mă cobor și mă înalț
Ca prințul fără moarte din
Bizanț...
Fără cuvinte n-am avea nici
nume,
Sufletul meu de la început de
lume
În fața frumuseții tale stând,
„Fără cuvinte!” Nu-l auzi
oftând?
Nicolae Nicoară-Horia
Pictura: Ken
Hamilton
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu