OFTATUL...

11 august 2009.

Nu mă-ntreba de ce oftez mereu
Când faţa mea e veselă, ori tristă,
Oftatul vine de la Dumnezeu,
De la-nceputul Zilei el există,

Până se face seară în cuvânt,

E zarea celuilalt, ce nu mai vine,
Oftatul este zbaterea de vânt
Din Dorul meu crucificat în tine...

E mâna mea ce scrie-nfiorată
La porunca Duhului divin,
Şi soarele ce din tării se-arată
Când Cerul meu de nouri e prea plin...

E puntea dintre floare şi parfum,
Gândul ei de-a vieţui fecundă,
Semnul că sunt, că te inspir acum,
Nesăţios, ca ultima secundă...

Tu uită-te la pruncul ce visează,
La bobul care poartă chipul sfânt,
Şi îngerii în slava lor oftează
Când îşi aduc aminte de pământ...