Cu greu din patul nopții mă ridic,
Visul, ce urât, sub tâmple scurmă:
„Nu mai ai voie să faci nimic!”
E poate porunca cea de pe urmă!
Ea vine din mințile cele bolnave,
Temătoare de Duh sfânt și de mir,
Porunca aceasta, cu slovele grave,
O încalc, Doamne și încă respir!
Focul din sobă mai pâlpâie încă,
Pietrele crapă de ciudă în ger,
Izvorul și el se-ascunde sub stâncă,
E-atâta sete de Viață sub cer!
Mi-e sufletul parcă sfârtecat de obuze,
Ochii în lacrimi spre Tine-i ridic
Și întrebarea îmi arde pe buze:
Nu mai am voie să spun nimic?
Joi, 2 Decembrie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu