Tot mai rar vorbim cu tine, tot mai rar și mai în grabă
Când cu alte dulci nimicuri mintea, inima se zdroabă,
Cât de-apatici, de slugarnici, îți rostim cerescul nume,
Iarna, când te naști, Emine, vara când te duci din lume...
Mă cuprinde o tristețe și mă strânge-n cercul ei,
În sălașul tău din ceruri așa-mi vine să mă iei,
Aici parcă de o vreme mă simt tot mai în zadar
Când le văd în jur pe toate cum se sfarmă, cum dispar!
Citesc în târziu de noapte, plin mi-e duhul de fiori,
Slovele Limbii Române lăcrimează din Scrisori,
Amiroase a cerneală proaspătă, de parc-acum
Le-a scris mâna ta, stăpâne, dintre flacără și scrum...
Unii „critici”, plini de vâlve, seamănă-ntre noi zâzanii,
Potolească-i Demiurgul, pună-le în trup litanii,
Înspre zori mă poartă gândul, colo-n prag de Ipotești
Se va naște oare Pruncul, cel în care veșnicești?
Vineri, 14 Ianuarie 2022
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu