Mi-e dor de roua de la Sohodol,
De-o sete sfântă gura mea e arsă!
Mă fură gândul, ce sublim obol,
Spre Apusenii cei rămaşi acasă.
Când sorb din ea lumina cu nesaţ
Aud cum curge-n mine o poveste,
Prin munţii mei cu tulnicul la braţ
Mă văd copchilul moţilor pe creste.
Şi-acolo, într-o peşteră cu nume
Ce mi-a fost dat să-mi fie de mireasă,
Să îmi ascund tăcerile din lume
Şi dorul din poemul ce m-apasă.
E-atâta arşiţă acum când scriu!
Prin tot ce sunt mă susură fiorul-
Aşa mi-a fost şi mie dat să fiu,
Să curg nestăvilit precum izvorul.
Mă duce gândul, cel cu pas domol,
Spre Satul unde m-am născut dintâi,
Mi-e dor de roua de la Sohodol,
Curat ca ea, sufletul meu, rămâi...
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu