Și ne iartă nouă...

 

 

Se risipesc speranțele care mă leagă

De trupul acesta în care mai sunt,

Numai Rugăciunea mi-a rămas întreagă,

Cine s-o despartă, Doamne, de cuvânt?

 

Prin sufletul meu, luat cu-mprumut,

Scurmă-ndoiala pentru ziua de mâine,

El niciodată nu mi-a fost mut,

Apostolic și viu, ca Duhul din pâine...

 

Trecutul mă arde, mă mustră prezentul,

Ah, fostele aripi, risipite în zbor!

Câteodată îmi vine să-mi scriu Testamentul,

Cum l-a scris Iancu din Ultimul Dor...

Mă întreb totuși, cu ce folos?

Pline de lacrimi sunt silabele, știu,

Nici Luceafărul nu mai coboară în jos

Și Geniul acesta e tot mai pustiu...

18 Februarie 2026

 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre,”

Greșelile noastre de pe pământ,

Aici, sub tăriile Tale albastre,

Nu-i nimeni de-a pururea sfânt!

 

Nu-i nimeni să nu aibă vreo vină,

Și eu, vinovatul acesta mă știu,

Dar sufletul mi-e plin de lumină

Și mâna mea se-nfioară când scriu!

 

Fiecare, odată va da socoteală

Pentru toate faptele sale,

Izbăvește-mă, Tată, de orice îndoială

Și nu mă lăsa, singur pe cale!

 

Pune-Ți mâinile peste creștetul meu

Și peste țara aceasta prea tristă,

Nu cunosc pe lume un alt Dumnezeu,

Un altul ca Tine nici nu există!

 

Iartă-mi păcatul de ieri și de azi,

Iartă-mi păcatul de mâine,

Ca un Părinte știu că ne rabzi,

Dă-ne nouă cereasca Ta pâine!

 

Nicolae Nicoară-Horia