PRAFUL...

16 Octombrie 2009, spre seară…

Nu am crezut vreodată să mă gândesc la tine,
Aveam alte subiecte de scris atunci, cât vrafu,
Dar într-o zi, la sfadă, una dintre vecine
Îi spune celeilalte în ciudă :”şterge prafu!”

Şi parcă dintr-o dată mă prinse-atunci magia
Cuvântului pe care nu pot să-l mai alung,
Ortacul meu de-o viaţă, rămas la Hamangia,
Mi-a coborât în suflet şi-a cugetat profund...


Da, prăfuite-s toate şi Omul care scrie
Abia de mai respiră sub greutatea lui,
Ce nemilos, de-o vreme se-aşterne pe hârtie,
Pe mobilă, pe gânduri, pe bronzul din statui...

În ochi de-l poartă unii, îl bat pe tobă alţii,
Ce silnic zi şi noapte ne sună în timpane,
Dar nu îi lăsa, Doamne, să facă praf Carpaţii
Şi de la talpa Ţării, trezeşte-te, tu, Ioane!
......................................................................

„Hai, du-te, şterge prafu!”, ce simple, vagi cuvinte,
Neîmblâzite, urlă ca lupii, prinşi în cuşcă,
Citiţi-mă cu grijă, vă rog, luaţi aminte,
Poemul meu miroase acum a praf de puşcă...