Tot mai rar vorbim
cu tine, tot mai rar și mai în grabă
Când cu alte dulci
nimicuri mintea, inima se zdroabă,
Cât de-apatici, de
slugarnici, îți rostim cerescul nume,
Iarna, când te
naști, Emine, vara când te duci din lume...
Mă cuprinde o
tristețe și mă strânge-n cercul ei,
În sălașul tău din
ceruri așa-mi vine să mă iei,
Aici parcă de o
vreme mă simt tot mai în zadar
Când le văd în jur
pe toate cum se sfarmă, cum dispar!
Citesc în târziu
de noapte, plin mi-e duhul de fiori,
Slovele Limbii
Române lăcrimează din Scrisori,
Amiroase a
cerneală proaspătă, de parc-acum
Le-a scris mâna
ta, stăpâne, dintre flacără și scrum...
Unii „critici”,
plini de vâlve, seamănă-ntre noi zâzanii,
Potolească-i
Demiurgul, pună-le în trup litanii,
Înspre zori mă
poartă gândul, peste Munți și peste văi,
Precum magii din
Scriptură, până-n Botoșanii tăi...
Nicolae
Nicoară-Horia
Sabin Bălașa- LUCEAFĂRUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu