Unicul Dor...

 

Câmpeni, 20 decembrie 1850

 

Cuprins de o mare nelinişte (ciudată premoniţie!), la Câmpeni, Avram Iancu îşi scrie Testamentul său („Ultima mea Voinţă”) :

„Unicul dor al vieţii mele fiind să-mi văd nţiunea mea fericită, pentru care, după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa aduse să prefec în nimic.

Nu ştiu câte zile mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că, viitorul este nesigur; voiesc dară şi, hotărât dispun, ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele!”

 

Mă strigă Râul, Iancu încă-i viu!

Eu nu mai am răbdare, gândul arde,

Aşa fierbinte trebuie să-l scriu-

Trezeşte-te din amorţire barde!

 

Prin Munţii tăi de-Acasă vântul geme,

Frunza doare-n mugurii ce sunt,

Şi ARIEŞUL murmură de-o vreme

Un Cântec tulburat peste pământ...

 

Am fost acolo şi mi-a dat de veste

La Albac, sub coasta unui Deal,

Că în Ardeal se scrie o poveste

Despre un călăreţ fără de cal...

 

N-am înţeles atunci prea bine spusa

Când m-a atins cu valul lui de foc

În ceasul de la Sarmisegetusa

Se-oprise timpul dacilor în loc...

 

Se-aude Arieşul cum coboară

Doinit prin versul meu din dor în Dor,

Nicicând el nu se va muta din Ţară,

De la vărsare până la izvor...

 

În Dorul de la Vidra nu-i târziu,

Cum nu-i târziu la mine în poeme,

Mă strigă Râul: IANCU încă-i viu

Și-așa o să rămână peste vreme!

 

Nicolae Nicoară-Horia