Moșii de iarnă...

S-a potolit în zori și gerul

Și vântul tace prin scoruși,

Afară plouă, plânge cerul

Cu lacrimilor celor duși...

 

Vino să ne rugăm împreună acum,

De unde eşti, de oriunde te chem,

Nu ştii că sunt Moşii de iarnă pe drum?

Să le dăm de pomană din tot ce avem...

 

În Rugăciunea mea te-aştept să vii,

Bat clopotele-n Deal a liturghie,

Celor ce azi nu mai sunt printre vii,

Veşnica lor pomenire le fie...

 

Nu plânge, aprinde te rog lumânarea,

Lumina să cadă pe numele lor,

Să nu îi cuprindă devreme-nserarea,

Amintirile dragilor, știu că ne dor...

 

Pe alte hărţi mai apasă-ndoiala,

Ele nu cred în pomeni strămoșești-

De-o fi sau n-o fi, Tu ne iartă greșeala,

Doamne a toate ce sunt şi ne Ești!

 

De pomană...

 

Îmi aduc aminte de tine, mamă,

Fără-amintiri cine poate trăi?

Cum mâinile tale dădeau de pomană

Pentru cei morți și pentru cei vii;

 

Dădeau de pomană din puținul avut

Acolo-n Acasa Copilăriei mele,

Dar mâinile niciodată nu te-au durut

Până în ziua plecării la stele!

 

Te auzeam pomenindu-i în rugile tale

Pe tata Alexandru, pe fratele Ioan

Și pe toți plecații de pe vale,

De pe Valea unui neam sărman.

..............................................

Amintirea, mamă, e ca o rană,

Și Rana din suflet îmi spune: ești viu!

Zilnic și eu îl dau de pomană

Poemul acesta pe care îl scriu...

 

Nicolae Nicoară-Horia