Întotdeauna am crezut în izvoare,
Acolo, între ele, am venit pe pământ,
Cuprins de-o sete mistuitoare,
Nu mă lăsa, Doamne, fără ele-n cuvânt!
Ascultă-mi, Te rog, rugăciunea curată,
Cu ea nu sunt singur pe cale,
De-or seca toate, din văzduh niciodată
Izvorul Tămăduirii Tale!
Apa cea vie să curgă din stâncă,
Din ea să-și astâmpere setea și dorul
De pe Valea Plângerii, tot mai adâncă,
Sufletul Omului, mereu călătorul...
Izvoarele...
Cât de mult am iubit izvoarele!
Copil, acolo în Munți,
îmi spălam în ele
fața
și
picioarele...
Toată copilăria
mi-am petrecut-o
între aceste
sfinte odoare.
Se umple sufletul meu
când scriu
de o lumină vindecătoare!
De arșița vremii
nici nu-mi mai pasă;
mă simt și acum
atât de viu
în brațele lor!
Fericit e cel ce lasă
în urma lui
un drum
și
un izvor!
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu