Dictatul...

 

N-am suferit de când mă știu dictatul

Și nici un dictator nu mi-a fost drag,

Parcă le-aud gorunilor oftatul

Din Munții mei înlăcrimați în prag.

 

Pe cei ce-au rupt atunci bucăți din hartă,

Din harta Țării mele sângerând,

Niciun plecat la ceruri nu îi iartă,

Îi judecă de-o vreme rând pe rând!

 

Și-acelora ce mai visează încă

Din trupul pământesc să rupă iar,

Același vers îmi dă mereu poruncă

Să le spun că totul e-n zadar!

 

Eu știu că nu au vreme să m-asculte,

Și născocesc în mintea lor idei-

Țara aceasta, cu dureri prea multe

A fost și-o să rămână-n locul ei!

Parcă le-aud gorunilor oftatul

 

Din Munții care încă mă mai dor,

N-am suferit de când mă știu Dictatul,

Nici Dumnezeu din cer nu-i dictator!

 

Unde-i Țara mea?

„Părinții și țara nu se vorbesc de rău!”

 

Ochii mei nu uită pururi să se roage,

Ruga lor fierbinte, aburind pe vatră,

N-am crezut să-ncapă între aceste doage

Rinduite colo-n Munţii cei de piatră!

 

Orice bucurie nerostită doare,

Lacrima neplânsă n-o auzi cum cântă?

De acele plaiuri vălurind sub soare

M-a legat Viaţa cu inel de nuntă!

 

Precum Arieşul şerpuind prin vreme

Peste prund cu aur presărat şi-argint,

Versul meu adună doruri în poeme,

Singurele care, încă, nu ne mint...

 

Luna ca o bardă stă în cer şi plânge,

Roşia Montană, Baia, Brad, Abrud

Şi din alte inimi nu mai curge sânge,

Altul e duşmanul, nesătul şi crud!

 

Pretutindeni vâlve şuşotesc din umbră,

Gândul se înfioară ca o cucuvea,

Ştiu că întrebarea din cuvânt e sumbră –

Dumnezeul nostru, unde-i Ţara mea?

 

De atâtea veacuri o tot vând, tiranii

Stau şi plâng aiurea, astăzi ce mai vor?

Unde sunt strămoșii vinovați sărmanii

Pentru toată lupta şi durerea lor?

 

Nicolae Nicoară-Horia

 

DIN ZIUA ADORMIRII TALE...

 

 

E Zi de doliu și e zi de post,

În durerea ei nu pot să-ncap,

De-atunci Irod nu-și află adăpost

Și-acum...tipsia lui e fără cap!

 

„Năpârcilor!” I se-aude glasul

Celui care strigă în pustie!

Nu-i cine să-i oprească vremii ceasul,

Credința noastră este pururi vie!

 

Vin anticriștii, ei de unde vin?

De la-nceput de lume pe pământ,

Dar Dumnezeu, din locul Lui divin

Neclintit rămâne în cuvânt!

Vineri,  29 August 2025

              ***

Glasul celui ce strigă...

Duhul Irodului, rămas între porunci,

Nu are liniște,

Din clipa aceea blestemată

De-atunci!

În van

I-au tăiat capul Botezătorului

Ioan,

Cuvântul lui-

Niciodată!

El

Este viu pe tipsie:

„Pregătiți

Calea Domnului!

Sunt glasul celui ce strigă

În pustie...”

 

Desfrâu...

 

Ce tristă zi, ce neagră Sărbătoare!

Din Taina Vieții plină de tumult

Azi mă întreb și întrebarea doare

De două mii de ani și mai de mult:

 

„Ce să-i cer” „Vreau capul pe tipsie!”

Aceleași vremuri le trăim și-acum

Și-același Glas durut dinspre pustie

L-aud venind, dojenitor, pe drum...

 

Nu mai avem în tot ce facem frâu,

Dansează-n gândul nostru Salomeea,

Prin lumea asta, plină de desfrâu,

Nu știm cine-i Bărbatul sau Femeia...

 

Salomeea...

 

O mai aud și astăzi dansând pe Salomeea,

Rostind aceleași vorbe amirosind a iod,

Dar o să vină vremea, ce-aproape e scânteia

Din flacăra promisă: „vreau capul lui Irod!”

 

Cuvintele acestea ce-mi vin nu-s ale mele,

Ca roiul de albine de dincolo de zare,

Chiar dacă-ntotdeauna eu am crezut în ele

La versurile mele, voi, știu, nu dați crezare

 

Și ochii plini de fosfor sunt gata să se-aprindă

Alunecând pe trupul demonic și rotund,

Pe Ioan Botezătorul nu-i cine să-l mai prindă?

Acum la întrebare nu vreau să vă răspund...

 

Dans...

 

Prin versul meu ce nu-mi dă pace,

Dansează încă Salomeea,

Același IOAN în lanțuri zace-

Tot Capul lui îl vrea femeia?

 

În ochii ei flămânzi ca iadul

Irod se uită şi nu ştie,

Frumoasa îi şopteşte-„adu-l,

Îl vreau, stăpâne, pe tipsie...”

...............................................

În Dragoste s-aveţi măsură,

Voi, fiii mei, luaţi aminte,

Vă fie dar, învăţătură-

Scriptura, cea dintâi, nu minte!

 

Dansează Salomeea încă,

Cu trup mistuitor ca focul,

În temniţa de jos, adâncă,

Aşteaptă înlăcrimat Proorocul...

 

Nicolae Nicoară-Horia

 

Bătrânul copil...

 

 

Eram copil, pe Dealul greu de fân

Mi-aduc aminte vorbele sărate-

Abia apuc să fiu şi eu bătrân

Şi să mă odihnesc pe săturate.

 

Ca lacrima pe-o muchie de cuţit

Aşa mi-a fost copilăria toată,

Din zori de zi şi până-n asfinţit

La ţară nu-i vacanţă niciodată.

 

Duminica şi-n sărbători legate

Citeam-scriam până uitam că sunt,

Poemele de-atunci ne-terminate

Mereu îmi cheamă vârsta în cuvânt...

 

Cât mi-am dorit să fiu bătrân de tot,

Să spun poveşti ce nu au fost vreodată-

Aproape sunt, dar nici acum nu pot

Să-mi potolesc Copchilul de-altădată...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Trec anii, Mamă...

 

1925-2025

 

Mi-e sufletul ca pâinea caldă frânt,

Trec anii, Mamă, ce durere mută!

Cu ei și Viața noastră pe pământ,

Azi a-i fi-mplinit din ea o sută.

 

Eu știu, nu toate trecerile dor,

Numai Dorul care-n brațe-l strâng.

Trec anii, Mamă și în urma lor

Cresc amintirile ca iarba-n crâng...

 

Cum îmi spuneai, în nopțile târzii:

„Hai, culcă-te , Copchile, nu mai scrie!”

 „Acasă”, cartea mea cu poezii,

E-acolo, lângă tine-n veșnicie

 

Și celelalte, care stau cuminți

În Biblioteca sufletului meu,

Maica mea, cea vie între sfinți

Să te-alduiască bunul Dumnezeu!

 

Amintirea din icoană...

„Mamă, spune-mi ce-ai visat azi-noapte?”

„Copilul meu, știi tu mai bine decât mine...

Dă-mi un strop de apă...

M-am visat că mă făceam sănătoasă...”

Din „File de Jurnal- lacrimi la căpătâiul Mamei.”

 

Amintirea niciodată nu se destramă,

Oricâte vifore ne lovesc peste față,

Maica mea, cea orfană de mamă,

Întâiul meu țipăt dinspre viață,

 

Floarea suspină între petale,

Suspinul, zadarnic, nu pot să-l traduc,

Eu port cu mine cuvintele tale

Ce pe-o merinde, oriunde mă duc...

 

Astăzi e ziua ce ți-a fost dată

Acolo în Munții fără de-apus,

Fie-ți Nașterea binecuvântată

Și odihna veșnică unde te-ai dus!

 

E ziua Mamei...

 

E ziua Mamei, cea de pe pământ,

Din câte nu i-am spus ce să-i spun oare?

Așa cum stă uitată în cuvânt

Azi nu mai știe nici câți ani mai are...

 

E Ziua Mamei, cea din ziua mea

Fără de care n-aș fi scris poeme,

Doar Dumnezeu, El știe ce să-i dea

În viața ei, cât încă e devreme...

 

E ziua Mamei și ce zi aparte

Și-atât de simplă e, precum o floare

Jertfită rodului fără de moarte

Și sufletul mi-e plin de sărbătoare!

 

Ei, născătoarei pururea de prunci,

Genunchii mei înlăcrimați se-nchină,

E ziua Mamei, ziua de atunci,

Ziua de-acum din ziua ce-o să vină...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Mi-e dor de tine...

 

Poeziei

 

Mi-e dor de tine și mă dor

Toate tăcerile din dor,

Eu știu că Dorului nu-i pasă,

Pe suflet tot mai greu m-apasă

 

El n-are liniște, oricum

Oriunde-oricând îmi iese-n drum

Tot mai flămând și dorul meu,

Spre tine îl trimit mereu

 

Și-oricât e ziua ta de lungă

Acolo unde ești te-ajungă,

Iar noaptea luminați de lună

Să vă găsească împreună!

 

Și zorile când or să vină

Să-l vindece de orice vină,

Mi-e dor de tine și-o să-mi fie

Și dincolo de veșnicie...

 

Numele frumuseții...

 

De frumuseţea ta de ce te miri?

Prin ea coboară Cerul peste lume,

Nu eşti de vină tu de mă inspiri,

Nu e de vină ea că are nume!

 

Cu el în braţe mi se face Dor,

Numele tău, din toate câte sunt,

Cel mai bogat şi cel mai dătător

De pace şi de Dragoste-n cuvânt!

 

Eu ştiu că te-nfiori când mă citeşti,

Cum se înfioară vântul de pe liră,

Nu ştiu nici eu anume cine eşti

Şi ochii mei de ce mi te admiră.

 

Nu eşti de vină tu de mă inspiri,

Nu cerceta aceste legi divine,

De frumuseţea ta să nu te miri,

Nici să nu o întrebi de unde vine...

 

 

 

Nicolae Nicoară-Horia

Pictură: AN HE