Dictatul...

 

N-am suferit de când mă știu dictatul

Și nici un dictator nu mi-a fost drag,

Parcă le-aud gorunilor oftatul

Din Munții mei înlăcrimați în prag.

 

Pe cei ce-au rupt atunci bucăți din hartă,

Din harta Țării mele sângerând,

Niciun plecat la ceruri nu îi iartă,

Îi judecă de-o vreme rând pe rând!

 

Și-acelora ce mai visează încă

Din trupul pământesc să rupă iar,

Același vers îmi dă mereu poruncă

Să le spun că totul e-n zadar!

 

Eu știu că nu au vreme să m-asculte,

Și născocesc în mintea lor idei-

Țara aceasta, cu dureri prea multe

A fost și-o să rămână-n locul ei!

Parcă le-aud gorunilor oftatul

 

Din Munții care încă mă mai dor,

N-am suferit de când mă știu Dictatul,

Nici Dumnezeu din cer nu-i dictator!

 

Unde-i Țara mea?

„Părinții și țara nu se vorbesc de rău!”

 

Ochii mei nu uită pururi să se roage,

Ruga lor fierbinte, aburind pe vatră,

N-am crezut să-ncapă între aceste doage

Rinduite colo-n Munţii cei de piatră!

 

Orice bucurie nerostită doare,

Lacrima neplânsă n-o auzi cum cântă?

De acele plaiuri vălurind sub soare

M-a legat Viaţa cu inel de nuntă!

 

Precum Arieşul şerpuind prin vreme

Peste prund cu aur presărat şi-argint,

Versul meu adună doruri în poeme,

Singurele care, încă, nu ne mint...

 

Luna ca o bardă stă în cer şi plânge,

Roşia Montană, Baia, Brad, Abrud

Şi din alte inimi nu mai curge sânge,

Altul e duşmanul, nesătul şi crud!

 

Pretutindeni vâlve şuşotesc din umbră,

Gândul se înfioară ca o cucuvea,

Ştiu că întrebarea din cuvânt e sumbră –

Dumnezeul nostru, unde-i Ţara mea?

 

De atâtea veacuri o tot vând, tiranii

Stau şi plâng aiurea, astăzi ce mai vor?

Unde sunt strămoșii vinovați sărmanii

Pentru toată lupta şi durerea lor?

 

Nicolae Nicoară-Horia