Duminică,
14 Ianuarie 2018
Scriu și versul meu
mă doare
Ca pe Horea din
Albac
Trupul lui, cel
prins în fiare
Din celulă, cum să
tac?
Mă întreb ce-ți
mai rămâne
După ce înveți
prin școli?
Spală-te pe ochi,
române,
Dimineața când te
scoli,
Spune-ți
Rugăciunea-ntreagă
Către Dumnezeu și
neam,
În această Țară
dragă
Să fim iar precum
eram,
Nu bătaia lor de
joc,
Risipiți prin zări
străine,
Când aici nu avem
loc
De lacrimi și de
suspine!
Nici credința nu
ne-adună
Și ți-e limba
englezită,
Portul, datina
străbună,
Ființa ta e
pângărită;
Se cutremură
gorunii,
Strânge-n pumni
durerea toată
Și în inima
furtunii
Să izbim cu ei
odată,
Cum spunea în vremi
trecute
Crăișorul, trezind
Moții,
Dumnezeu să ne
ajute
Să ne știm uniți
cu toții!
Să
nu mai cerșim pe-afară
Lângă
porți pe la străini,
Doamne,
cum să nu mă doară
Munții
cei de aur plini
Și
pădurile pe creste
Tot
mai rare, tot mai nu-s?
Nedreptatea,
câtă este,
N-ai
trăit-o îndeajuns?
Nicolae
Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu