Adamul de sub pom, tu știi prea bine,
Cât a iubit, nemuritor, femeia,
Mi-e plin Auzul, sufletul de tine,
De când mi-ai pus în gânduri odiseea...
Ce dragă-mi ești, arzând ca o făclie,
În ardere-mi găsesc râvnita pace,
Iar mâna se-odihnește când te scrie
Și tot mai Dor de tine mi se face...
Ne-a „izgonit” de-acolo Dumnezeu,
Dar izgonirea noastră nu-i deplină,
N-auzi în cerul sufletului meu
Cum sâsâie un șarpe din lumină?
16 Ianuarie 2023
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu