„Horia pe-un munte falnic stă călare…”
EMINESCU
„Slugă mereu, caut stăpân,
Vând doniţi, ciubară, tulnice,
heeei!”
O Viaţă şi încă aş vrea să
rămân
Acolo în lacrima Moţilor mei.
Din palmele lor am băut-o-n
pruncie
Lumina amară până la fund,
Mâna mea fulgeră acum când vă
scrie
Poemul acesta în care
m-ascund.
Cât aur şi-argint murmura în
izvoare,
La Roşia, Zlatna, la Baia şi-Abrud,
Geamătul roţii lui Horia
doare,
Fluierul Iancului când îl aud.
„Caut stăpân”, aşa le-a fost
dată
Pecetea aceasta s-o poarte
mereu,
Ei, cerşetorii din poartă în
poartă,
Acolo pe Golgota neamului meu…
Îmi stăruie-n minte...
Îmi stăruie-n minte, ca o
sărbătoare,
Omul acela venit de la țară
Cu opincile lui strălucitoare,
Cu fruntea înaltă și ochii de
pară,
Acolo-n palatul pardosit cu
covoare...
E Rex Horea, omul din Munți,
Cu traista înflorată, plină de
plâns,
De lacrimile celor umiliți și
mulți,
De toată Istoria
nespusă-îndeajuns
Cu durerea din râuri, sfâșiată
sub punți!
Îmi stăruie-n minte, ca
mirosul de crin,
Cel ce nu s-a descălțat de
opinci niciodată,
Cu ele-a călcat peste ierburi
și spini,
Numai când i-au tras trupul pe
roată
Călăii aceia, blestemați și
străini-
Blestemate fie și acele
porunci!
Mă întreb, cum se întreabă
destui
Dintre frații mei moți, de pe
dealuri și lunci,
Unde sunt îngropate opincile
lui,
Unde e îngropat Stăpânul
de-atunci?
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu