Ce deștept e Omul și frumos
Câtă vreme-n viață-i sănătos,
Cât de singur e întru ființă
Cel bolnav și plin de
suferință!
Prietenii din jur se împuțină
Când puterile n-o să-l mai
țină,
Iar uitarea crește-n urma lui
Și de el nu-i pasă nimănui.
.................................................
„Ecce homo!” Îmi aduc aminte
De prea dumnezeieștile cuvinte,
Ispita pretutindeni când mă
duce
Văd chipul Răstignitului pe cruce...
Joi, 25 Ianuarie 2024
Hagen, Renania de Nord-Westfalia
*
* *
Aceste „vorbe” nu sunt ale mele,
Poți din lume să le ai pe toate,
Comori fără de număr, ori castele,
Dacă ești lipsit de sănătate
Nu te bucuri, Omule, de ele,
Cum nu te bucuri de singurătate!
De slovele-amintite nu îți pasă,
Te-aud spunându-mi, eu sunt sănătos!
Alte griji pe inimă te-apasă,
Tot alergând de sus și până jos,
Dacă nu ți-e viața sănătoasă
Toată alergarea-i de prisos!
Fără cititorul ei, eu știu,
Zadarnică e orice poezie
Și totuși cu încredere îți scriu,
Ai grijă de această bucurie,
Câtă vreme în cuvânt ești viu,
Ea niciodată nu e prea târzie...
Prietenii mei așa-mi spun mereu...
Prietenii mei aşa-mi spun
mereu,
Pe tine, Horia, nimic nu te
doare?
Câtă sănătate ţi-a dat
Dumnezeu
Şi versului tău, câtă-răbdare!
Se murmură brazii acolo pe
munte,
Trupul Lui, dezbrăcatul, arde
în frig,
Tăcerile mele sunt aşa mărunte
Şi nu e nevoie să mi le
strig...
N-o să le spun
niciodată-ajunge!
De-acum şi până la capătul
zării,
Rana din fluierul Lui dacă
plânge
Îmi picură-n suflet răşina-mpăcării.
El nu ne-a fost, Crăişorul
bolund,
Nici nu-i cunosc suferinţa
de-aproape,
Dar ştiu că îmi place în ea să
m-ascund,
Cum se ascunde lumina sub
pleoape...
Aveţi prea destule durerile
voastre
De tot ce v-apasă pe creştet
mereu,
La ce să vă spun de nevoi şi
dezastre?
Ajungă-le acestea Poemului
meu!
Eu, faţă de Ei sunt atâta de
mic
Pe pământul acesta ca un
lăstun-
Pe tine, Horia, nu te doare
nimic
Şi dacă mă doare aici, la ce
bun?
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu