Nu-i așa că nu mă minți...

 

-Scrisori netrimise Veronicăi-

 

Nu mă mai citești de-o vreme,

Cum citeai în alte dăți,

Stai ascunsă în poeme

Și nu vrei să mi te-arăți!

 

Nu-mi fac griji, eu am destule,

Tu poate mai multe ai,

Ia-mi-le, te rog și du-le

Până-aproape lângă rai

 

Și acolo mă așteaptă,

Mai departe nu mai poți,

Veronica mea cea dreaptă,

Până când mă mai suporți?

 

Tu în glas cu dulce jale

Îmi tot spui, „cobori în jos!”

Cătălin îți dă târcoale,

Câteodată cu folos...

 

Mi-ai jurat pe veci credință,

Și-am crezut în crezul sfânt,

Astăzi însă cu căință

Mă tot uit înspre pământ,

 

Poate mă cobor la noapte

Pân'la tine-n așternut,

Să te-aud cum printre șoapte

Îi dai ultimul sărut,

 

Să te văd cum între brațe

Pătimașă îl alinți,

El, vicleanul, să te-nalțe,

Nu-i așa că nu mă minți?

*      *      *

Scumpa mea, frumoasă Veronică,

Îmi trimiți de unde ești scrisori,

Pe Cătălin iubește-l fără frică,

Așa cum l-ai iubit adeseori...

 

Eminul tău din gând e tot departe,

Luceafărul cel blând, nemuritor,

Pe tine te-a cuprins „un dor de moarte,”

Eu niciodată nu voi ști să mor!

 

Ți-e dor de mine și ce dor pribeag!

Când mă privești mirată la fereastră

Azi celălalt și-acum te-așteaptă-n prag,

Floarea mea, prea dureros de-albastră...

 

Graf

ica: Mihai Cătrună

 

Nicolae Nicoară-Horia