Vineri,
10 Aprilie 2020
Nu știu dacă omul mai învață,
Plin de aroganță și de
sine,
Când se face prea târziu
în viață:
Doamne, ce nimic
sunt fără Tine,
O clipă dintre fluture și
vierme,
Cât de efemer și cât de
jos!
„Deșteptul lumii”
adormit devreme,
Și dacă mă trezesc, cu
ce folos?
Adeseori sătul de prea
mult bine,
Precum Adam încărunțit
sub pom,
Atunci când dă necazul
peste mine...
Mi-aduc aminte, Doamne, că
sunt om!
Văd aerul clipei și mă
sufoc,
Aerul dintre oameni și
Dumnezeu,
Nu mai am liniște și nu
mai am loc,
„Doamne, ai milă
de sufletul meu!”
Ca pe o ultimă rugă
fierbinte
Pe drumul dintre leagăn
și cimitir,
Tot mai des murmură
aceste cuvinte:
„Nu mai am aer,
vreau să respir!”
Să-i dau crezare-auzului
nu-mi vine,
De-o vreme, Doamne, e-atât
de grav:
„Bolnavule, să nu
te-atingi de mine!”
I-a spus copilul tatălui
bolnav...
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu