Să te visezi...

 

Poeziei...

Stă somnul gata să se sfarme,

Precum ulciorul în bucăți,

Nu doarme ea, nici el nu doarme,

Când tu nu vrei să te arăți

Iubire, poate prea devreme,

Iubire, poate prea târzie,

Ea murmură în gând poeme,

Când plin de duhul lor el scrie

Se face-n ceruri sărbătoare,

Spre ziuă, sub priviri de lună

Geloasă și iscoditoare,

Găsească-i Visul împreună...

Se culcă ziua, spune-i „noapte bună”

Cu bucuria Dimineții-n gând,

Să te visezi nu-i cine să se-opună

Visului ce-l porți, mereu flămând...

 

Lasă Copilăria lui să te cuprindă

Ca pe un prunc pătruns de Vraja ei

Și-acolo-n așternutul de sub grindă

Să mă visez cu tine, știu că vrei.

 

El, omul, peste vis nu e stăpân,

Iar Visul meu nicicând să nu te doară,

Cuminte tu să-l găzduiești la sân,

Să nu mi-l ardă frigul din afară...

Joi, 17 Octombrie 2024

Din volumul în pregătire Poeme neterminate...
Nicolae Nicoară-Horia

Lacrimile Cuvioasei Parascheva...

 

Fiți cuvioși,

Precum a fost ea,

Parascheva

Aici pe pământ!

Dezbrăcați-vă de hainele Voastre

Și îmbrăcați cu ele Aproapele,

Pe cel gol și flămând,

Cum se îmbracă în fiecare Dimineață

Poezia,

Cuvânt cu cuvânt!

Lacrimile ei,

Picurând din icoană,

Credincioși

Sau atei,

Oricare sunt ei,

Să le vindece din suflet

Orișice rană!

De la primul,

Până la ultimul laș,

Recunoaște,

Luminează și astăzi la Iași

Sfintele-i moaște...

Unii, încă, vor să-i Condamne

Străbuna Credință,

Stropindu-i Adevărul

Cu noroi;

Deșartă să le fie în veci

Biruința!

Plâng ochii ei, Doamne,

Limpezește Vederea

Din noi!

 

Ce vremuri, Doamne...

 

Ce vremuri, Doamne, ne-au fost date nouă,

Ne mușcă șarpele flămând din soartă,

E împărțită omenirea-n două

Și pe Hristosul Tău vor să-l împartă!

 

E Sărbătoare sfântă, pentru unii,

Ceilalți batjocoresc aceste moaște,

Umblă liberi peste tot nebunii

Și Anticristul astăzi recunoaște!

 

Aceeași teamă zilnic ne împarte,

Moartea stă la pândă-n cotitură,

Semănători de amăgiri deșarte

Pământul, oare, cât vă mai îndură?

 

Nicolae Nicoară-Horia

DRAGOSTEA...

 

 

Nu știe nimeni când vine, când pleacă,

De la Omul cel tânăr, până la cel bătrân,

Fără Dragoste viața cât e de săracă,

Viața aceasta gângurind la sân!

 

Dragostea pe pământ e în toate,

Fără ea nici pasărea nu zboară,

Duhul Iubirii peste tot străbate

Și piatra atinsă de el se-nfioară...

 

Dragostea mângâie cu putere divină

Orice nume de om și de floare,

Veșnică fie slăvită-n Lumină

Dragostea mea, biruitoare!

Duminică, 13 Octombrie 2024

 

Nicolae Nicoară-Horia

Sămânța cuvântului...

 

„Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu.”

Ev. Luca 8, 11

-Cuvinte duminicale-

 

Fericit e semănătorul

Care trudește

Nopți

Și

Zile,

Semănându-ți ogorul!

El știe

Că nu toate

Ogoarele

De pe pământ

Sunt fertile...

Ce minunat e ogorul

Lui Dumnezeu

Din sufletul

Tău!

Ce Fericit

E semănătorul

De

Poezie!

Cu câtă nădejde seamănă

Cuvintele

Lui!

 

Când am auzit întâia dată cuvântul

Sufletul meu s-a umplut de fior

Și a căzut sămânța în pământul

Cel nou, cel bun, cel roditor...

 

A răsărit și recolta mi-a fost bogată

De-am dat și altora să se-nfrupte din ea,

Nu mi-am făcut jitnițe noi, niciodată,

Cu toată vremea potrivnică, grea,

 

Sunt mulțumit, Doamne și mă simt pătruns

De o lumină care-n mine petrece,

Atât cât mi-ai dat, îmi este de-ajuns

Și-mi sporește rodul pe zi ce trece...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Fierbe mustul...

 

 

Când fierbe mustul

cine să-i învingă

bucuria limpezită-n vin?

Atunci când scriu

tu lasă-mi să te ningă

cuvintele venite din senin...

E Toamna mea

din care plec şi vin,

ca frunzele

pe ramurile goale,

aici să-mi fie

ultimul suspin

lângă surâsul primăverii tale...

 

Să vină graurii de-acum,

Struguri nu mai sunt în vie,

Fierbe mustul în podrum,

Sfântă voia lui să fie;

 

Las' să fiarbă, n-am ce-i face,

„Supărat” fără-ndoială,

Doamne, cât de mult îmi place

Sfânta lui bolboroseală!

 

Ca un prunc recită parcă

Tema vieții pe de rost,

Sufletul de Dor se-ncarcă,

Amintiri din zi de post...

 

N-am să uit, să uit vreodată,

Când Eram acolo-n Munți

Strugurii aceia, tată,

Struguri galbeni și mărunți!

 

Toamnă plină de poeme

Înaintea ta mă-nchin

Și cuvintele de-o vreme

Parcă au miros de vin...

              ***

Neliniștea cu plugul ei îmi ară

Gândul acesta care-abia mă-ncape,

Fierbe mustul peste tot în țară,

Fierbe mustul, vinul e aproape!

 

Mi-e fruntea brobonită de sudoare,

Suflete, cât poți să mai înduri?

Scurmă rugina-n frunze și mă doare

Freamătul ce trece prin păduri

 

Și vântul parcă e un vânt străin...

Mi-e dor de toamna cea adevărată,

Copil, născut din ea, de-acolo vin,

Din Munții mei de aur și de piatră.

 

Fierbe mustul peste tot în țară,

Prin Țara asta plină de nevoi,

Neliniștea cu plugul ei îmi ară

Risipa ce se-așterne între noi...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Struguri de cules...

 

Până e toamnă şi e vreme bună,

Până eşti frumoasă şi mai poţi,

Vino să culegem împreună

Strugurii din via mea răscopţi...

 

Lumina cadă peste noi fecundă,

Să nu ne adumbrească niciun nor

Din gelozia care stă la pândă,

Vino să-i culegem, dor cu Dor...

                  * * *

Nu mă chema, ard strugurii în Vie,

E vremea lor de-acum în Calendar,

Saltă-n mine gândul şi mă-nvie

Frumos şi tânăr ca un căluşar...

 

Vreau să-i culeg cu grijă, bob cu bob,

Nimic să nu rămână de pierzare,

Ce liber mă simt, Doamne, ca un rob

Scăpat definitiv din închisoare!

 

Tu să-i zdrobeşti desculţă pe-nserate

Şi mustul să ne vindece de noi,

Miroase-a vin şi-a nuntă în cetate,

Tu fă-mă iarăşi tânăr înapoi...

 

Pe mâini, pe ochi, pe fiinţa mea deplină

Sunt plin de mierea strugurilor copţi

Şi chiar acum mă-nţeapă o albină,

Durerea ei tu nu o mai suporţi...

 

De bucurie ochii mei sunt uzi,

Din când în când se odihnesc şi scriu,

Vin graurii în stoluri, nu-i auzi?

Din care zări flămânde, nu mai ştiu...

 

Nu mă striga, ard strugurii în Vie,

E vremea lor de-acum în Calendar,

Saltă-n mine gândul şi mă-nvie

Frumos şi tânăr ca un căluşar...

              

Vin graurii...

 

Vin graurii, tu nu-i auzi cum vin?

În stoluri sure, încă nedecise,

De-acolo, de pe plaiul cel străin,

Să-mi ciugulească ultimele vise...

 

Vin graurii la strugurii mei copţi,

Ce tristă e lumina lor din vie!

Alungă-i de la mine, ştiu că poţi,

Dar nu mă izgoni din Poezie!

 

Vin graurii îţi spun şi nu le pasă

Celor sătui de toate ce nu sunt-

Vin graurii, se pun cu noi la masă

Şi e atâta foame în cuvânt!...

 

Nicolae Nicoară-Horia

 

Gândul face omul sănătos...

 

 

Multe boli pe lume nici nu sunt,

Iar unele din ele-s cu folos,

Vă spun un adevăr atât de sfânt:

Gândul face omul sănătos!

 

Cel ce se vede părăsit de prieteni,

În inimă să-i fie-același gângur

Ca vântul ce adie printre cetini:

„Nu sunt singur!” „Nu sunt singur!”

 

Și nu-i bolnavă mâna care scrie,

Doar palma ce lovește în zadar,

„Nu vă îngrijorați!” în Carte scrie

Și nicio slovă nu e fără har!

 

Din gânduri vine pacea, vin dezastre,

Orice vă doare, mai ușor, mai grav,

Să repetați în ciuda „bolii” voastre:

„Nu sunt bolnav”! Nu sunt bolnav!”

 

Nicolae Nicoară-Horia

Da, Poezia...

 

Da, Poezia vindecă, eu știu,

Ea orice suferință o alină,

Mă bucur că sunt sănătos și-s viu

Și sufletul mi-e vrednic de lumină!

 

Da, Poezia este Rugăciune

Ce o rostește sufletul mereu,

Slăvită fie dulcea ei minune

Pe care mi-a trimis-o Dumnezeu!

 

Da, Poezia! Ce m-aș face oare

Fără ea, prea-singur printre voi?

Iartă-mi, Doamne, gândul ce mă doare,

Să nu mi-o iei vreodată înapoi!

 

Tânără, deșteaptă și frumoasă

Prin viață m-a purtat la greu de mână,

Ca o femeie, pururea mireasă

Și pururea așa o să-mi rămână!

 

Leac pentru prieteni și dușmanii mei,

Precum mi-a fost dintotdeauna dată,

Cine nu crede-n adevărul ei

Să nu o mai citească niciodată!

 

Nicolae Nicoară-Horia