Ochii Poeziei...

 

 

Te-am văzut azi-noapte și ce vis curat!

Se umpluse cerul nopții de lumină,

Te-am văzut azi-noapte cu adevărat,

Pentru toate, oare, ochii sunt de vină?

 

Dinspre dimineață, îmi aduc aminte,

Mă uitam cu sete în fântâna lor,

Ce vedeam acolo, nu mai am cuvinte,

Cum să strângi în brațe umbra unui dor?

 

Le simțeam văpaia plină de mister,

Se topea zăpada până sus pe creste,

Ochilor tăi, scumpii, doar atât le cer,

Nesfârșită-mi fie sfânta lor poveste...

 

Ochii tăi...

 

Se-aud cum cântă mierlele în crâng

Din dimineața versurilor mele,

Cu ce sunt eu de vină dacă plâng

Ochii tăi sub cerul plin cu stele?

 

Cu ei nu am nimic, e treaba lor

Și fericiți sunt cei ce știu să plângă,

E-n mine și-n cuvânt un fel de dor

Ce nu pot toate apele să-l stingă!

 

Citește-mă, citește-mă cât poți,

Când obosesc mai lasă-i să se culce

Până mă duc acasă printre moți

Să îmi ascund tăcerile sub cruce...

 

Aici și-acum, sub umărul meu stâng,

E cerul lor și-i plin de palpitații,

Cu ce sunt eu de vină dacă plâng

Ochii tăi? Așa sunt învățații...

 

Nicolae Nicoară-Horia

 

Pictura: Ken Halilton

Mi-e frig fără tine...

 

24 Octombrie 2017

In memoriam Ioan Nicoară

 

Așa mi-ai spus în glumă, ce glumă nesărată!

„Mă cheamă veșnicia și trebuie să plec!”

Mă sfâșie durerea, bucată cu bucată,

Nu am crezut vreodată s-ajung să te petrec...

 

Ce mută e țărâna! Prietenul meu iubit,

Acolo în Cătunul cel drag de Nicorești,

Cu ochii plini de zare, cu sufletul cernit,

Precum întotdeauna eu știu că mă citești.

 

E toamnă și în toamnă te-a zămislit o mamă,

Care ți-a spus povestea acestui neam de moți,

Și astăzi dintre lacrimi asculți cum ea te cheamă,

Acolo unde-odată pe rând vom merge toți

 

Și arca ta de-o vreme desprinsă-i de edec

Și o vioară plânge, rămasă-ntre suspine:

„Mă cheamă veșnicia și trebuie să plec!”

Rămân în urmă toate, nimic nu iau cu mine...

                        * * *

Mi-e frig fără tine, prietene drag,

„Ce mai faci, Nicule?” Mă-ntrebi mereu,

Sufletul tău stă și-așteaptă în prag

Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu!

 

Pe pământ oamenii, cât ești printre ei,

Își dau cu părerea, cea trecătoare,

Se tânguie lumina ochilor mei

Și-atât de singur mă simt pe cărare!

 

Cu murmurul sfânt în auz de Vâlcea,

Până când Cerul o să mă cheme

În veșnicie, când o să mă vrea,

Urc Dealul, tot mai înalt de o vreme.

 

Până urc Dealul nu e târziu,

Spre-Acasa rămasă din Dor descuiată,

Poemul cel nou, mă așteaptă să-l scriu,

Dar nu-l voi termina de scris niciodată...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Cad merele…

 

 

De la ghiocei la crizanteme,

De la tine până mai târziu,

Ce plină mi-e grădina de poeme,

Să fie numai vreme să le scriu.

 

Prin vie vântul pribegind suspină,

Strugurii ei se odihnesc în vin,

Ultimele roiuri de lumină

Dinspre vară nu le-auzi cum vin?

 

Se duc grăbite dincolo de toamnă,

Nici să le număr nu mai ştiu de-acum,

Cad merele, ce bucurie, doamnă,

De vârsta mea lovindu-se postum.

 

Eu le ascult căderea lor şi tac,

La sân tu le adună dacă vrei,

Ce coapte sunt şi roşii, cum îţi plac,

Sunt mere oare, ori sunt anii mei?

 

Nicolae Nicoară-Horia

Mă întrebi...

 

Mă întrebi ce mă mai doare

Inima din piept când bate?

Țara-i plină de zăvoare

Și de hoți în libertate!

 

Cui, ce-i pasă că eu sufăr

Și mă rog lui Dumnezeu

Din mocirlă ca un nufăr,

Cine-aude glasul meu

 

Din această hărmălaie?

Peste versul cel caduc

Cerul parcă se-ncovoaie

Și-așa-mi vine să mă duc

 

Sus pe Munte, în colibă

Și acolo să rămân

Pân' s-o vindeca de hibă

Întreg neamul meu român!

 

Mă întrebi de ce sunt trist?

Uite, nu vreau să-ți răspund,

Câtă vreme mai exist

Stau aici și nu m-ascund...

 

Tu, citește-mă cuminte

Până-n ultima suflare,

Dorul meu cu margini sfinte

Nu-ntreba ce mă mai doare...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Legiune...

 

Ev. Luca 8, 26-39
-Poezia de duminică-

Și pe el l-a vindecat Iisus,
Cum scrie în Scriptură, drept răsplată,
„Pleacă de la noi”, așa I-a spus
Mulțimea de atunci înfricoșată.

El n-a plecat, stă înviat în drum
Și vuietul acelora îL doare,
E vindecatul printre noi și-acum,
Ferice dar de cine-i dă crezare!

Bărbatul s-a întors la casa lui,
Priviți-l „îmbrăcat și-ntreg la minte”,
„Legiuni” și astăzi sunt destui-
Prietenii mei, vă zic-luați aminte!

Nicolae Nicoară-Horia

Să te visezi...

 

Poeziei...

Stă somnul gata să se sfarme,

Precum ulciorul în bucăți,

Nu doarme ea, nici el nu doarme,

Când tu nu vrei să te arăți

Iubire, poate prea devreme,

Iubire, poate prea târzie,

Ea murmură în gând poeme,

Când plin de duhul lor el scrie

Se face-n ceruri sărbătoare,

Spre ziuă, sub priviri de lună

Geloasă și iscoditoare,

Găsească-i Visul împreună...

Se culcă ziua, spune-i „noapte bună”

Cu bucuria Dimineții-n gând,

Să te visezi nu-i cine să se-opună

Visului ce-l porți, mereu flămând...

 

Lasă Copilăria lui să te cuprindă

Ca pe un prunc pătruns de Vraja ei

Și-acolo-n așternutul de sub grindă

Să mă visez cu tine, știu că vrei.

 

El, omul, peste vis nu e stăpân,

Iar Visul meu nicicând să nu te doară,

Cuminte tu să-l găzduiești la sân,

Să nu mi-l ardă frigul din afară...

Joi, 17 Octombrie 2024

Din volumul în pregătire Poeme neterminate...
Nicolae Nicoară-Horia

Lacrimile Cuvioasei Parascheva...

 

Fiți cuvioși,

Precum a fost ea,

Parascheva

Aici pe pământ!

Dezbrăcați-vă de hainele Voastre

Și îmbrăcați cu ele Aproapele,

Pe cel gol și flămând,

Cum se îmbracă în fiecare Dimineață

Poezia,

Cuvânt cu cuvânt!

Lacrimile ei,

Picurând din icoană,

Credincioși

Sau atei,

Oricare sunt ei,

Să le vindece din suflet

Orișice rană!

De la primul,

Până la ultimul laș,

Recunoaște,

Luminează și astăzi la Iași

Sfintele-i moaște...

Unii, încă, vor să-i Condamne

Străbuna Credință,

Stropindu-i Adevărul

Cu noroi;

Deșartă să le fie în veci

Biruința!

Plâng ochii ei, Doamne,

Limpezește Vederea

Din noi!

 

Ce vremuri, Doamne...

 

Ce vremuri, Doamne, ne-au fost date nouă,

Ne mușcă șarpele flămând din soartă,

E împărțită omenirea-n două

Și pe Hristosul Tău vor să-l împartă!

 

E Sărbătoare sfântă, pentru unii,

Ceilalți batjocoresc aceste moaște,

Umblă liberi peste tot nebunii

Și Anticristul astăzi recunoaște!

 

Aceeași teamă zilnic ne împarte,

Moartea stă la pândă-n cotitură,

Semănători de amăgiri deșarte

Pământul, oare, cât vă mai îndură?

 

Nicolae Nicoară-Horia

DRAGOSTEA...

 

 

Nu știe nimeni când vine, când pleacă,

De la Omul cel tânăr, până la cel bătrân,

Fără Dragoste viața cât e de săracă,

Viața aceasta gângurind la sân!

 

Dragostea pe pământ e în toate,

Fără ea nici pasărea nu zboară,

Duhul Iubirii peste tot străbate

Și piatra atinsă de el se-nfioară...

 

Dragostea mângâie cu putere divină

Orice nume de om și de floare,

Veșnică fie slăvită-n Lumină

Dragostea mea, biruitoare!

Duminică, 13 Octombrie 2024

 

Nicolae Nicoară-Horia

Sămânța cuvântului...

 

„Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu.”

Ev. Luca 8, 11

-Cuvinte duminicale-

 

Fericit e semănătorul

Care trudește

Nopți

Și

Zile,

Semănându-ți ogorul!

El știe

Că nu toate

Ogoarele

De pe pământ

Sunt fertile...

Ce minunat e ogorul

Lui Dumnezeu

Din sufletul

Tău!

Ce Fericit

E semănătorul

De

Poezie!

Cu câtă nădejde seamănă

Cuvintele

Lui!

 

Când am auzit întâia dată cuvântul

Sufletul meu s-a umplut de fior

Și a căzut sămânța în pământul

Cel nou, cel bun, cel roditor...

 

A răsărit și recolta mi-a fost bogată

De-am dat și altora să se-nfrupte din ea,

Nu mi-am făcut jitnițe noi, niciodată,

Cu toată vremea potrivnică, grea,

 

Sunt mulțumit, Doamne și mă simt pătruns

De o lumină care-n mine petrece,

Atât cât mi-ai dat, îmi este de-ajuns

Și-mi sporește rodul pe zi ce trece...

 

Nicolae Nicoară-Horia