Fierbe mustul...

 

 

Când fierbe mustul

cine să-i învingă

bucuria limpezită-n vin?

Atunci când scriu

tu lasă-mi să te ningă

cuvintele venite din senin...

E Toamna mea

din care plec şi vin,

ca frunzele

pe ramurile goale,

aici să-mi fie

ultimul suspin

lângă surâsul primăverii tale...

 

Să vină graurii de-acum,

Struguri nu mai sunt în vie,

Fierbe mustul în podrum,

Sfântă voia lui să fie;

 

Las' să fiarbă, n-am ce-i face,

„Supărat” fără-ndoială,

Doamne, cât de mult îmi place

Sfânta lui bolboroseală!

 

Ca un prunc recită parcă

Tema vieții pe de rost,

Sufletul de Dor se-ncarcă,

Amintiri din zi de post...

 

N-am să uit, să uit vreodată,

Când Eram acolo-n Munți

Strugurii aceia, tată,

Struguri galbeni și mărunți!

 

Toamnă plină de poeme

Înaintea ta mă-nchin

Și cuvintele de-o vreme

Parcă au miros de vin...

              ***

Neliniștea cu plugul ei îmi ară

Gândul acesta care-abia mă-ncape,

Fierbe mustul peste tot în țară,

Fierbe mustul, vinul e aproape!

 

Mi-e fruntea brobonită de sudoare,

Suflete, cât poți să mai înduri?

Scurmă rugina-n frunze și mă doare

Freamătul ce trece prin păduri

 

Și vântul parcă e un vânt străin...

Mi-e dor de toamna cea adevărată,

Copil, născut din ea, de-acolo vin,

Din Munții mei de aur și de piatră.

 

Fierbe mustul peste tot în țară,

Prin Țara asta plină de nevoi,

Neliniștea cu plugul ei îmi ară

Risipa ce se-așterne între noi...

 

Nicolae Nicoară-Horia