Mi-e frig fără tine...

 

24 Octombrie 2017

In memoriam Ioan Nicoară

 

Așa mi-ai spus în glumă, ce glumă nesărată!

„Mă cheamă veșnicia și trebuie să plec!”

Mă sfâșie durerea, bucată cu bucată,

Nu am crezut vreodată s-ajung să te petrec...

 

Ce mută e țărâna! Prietenul meu iubit,

Acolo în Cătunul cel drag de Nicorești,

Cu ochii plini de zare, cu sufletul cernit,

Precum întotdeauna eu știu că mă citești.

 

E toamnă și în toamnă te-a zămislit o mamă,

Care ți-a spus povestea acestui neam de moți,

Și astăzi dintre lacrimi asculți cum ea te cheamă,

Acolo unde-odată pe rând vom merge toți

 

Și arca ta de-o vreme desprinsă-i de edec

Și o vioară plânge, rămasă-ntre suspine:

„Mă cheamă veșnicia și trebuie să plec!”

Rămân în urmă toate, nimic nu iau cu mine...

                        * * *

Mi-e frig fără tine, prietene drag,

„Ce mai faci, Nicule?” Mă-ntrebi mereu,

Sufletul tău stă și-așteaptă în prag

Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu!

 

Pe pământ oamenii, cât ești printre ei,

Își dau cu părerea, cea trecătoare,

Se tânguie lumina ochilor mei

Și-atât de singur mă simt pe cărare!

 

Cu murmurul sfânt în auz de Vâlcea,

Până când Cerul o să mă cheme

În veșnicie, când o să mă vrea,

Urc Dealul, tot mai înalt de o vreme.

 

Până urc Dealul nu e târziu,

Spre-Acasa rămasă din Dor descuiată,

Poemul cel nou, mă așteaptă să-l scriu,

Dar nu-l voi termina de scris niciodată...

 

Nicolae Nicoară-Horia