Din „starea”
atât de dureroasă,
Aud peste tot aceste
cuvinte:
Stai, Omule, la tine
în casă!
Poruncă, nicidecum
rugăminte...
Timpul, iată, e tot
mai mișel,
Seamănă-n lume
neliniști și jale,
Poezia, precum
păstorul fidel,
Nu poate să-și
lase oile sale;
Ca un ecou de la
frate la frate,
Înmugurind prin
grădini și prin vii
Ea umblă
nestingherită prin sate,
Prin orașele
Patriei, tot mai pustii...
Acum când vă scriu
e acolo departe,
În Acasa mea dragă
de pe pământ,
De ea niciun virus
nu mă desparte,
Cum nu desparte
aerul de vânt!
Poezia în casă nu
poate să stea,
Nimeni citind-o
niciodată nu moare,
De-aceea vă rog, nu
vă temeți de ea,
De-atingerea ei
vindecătoare!
Vineri,
20 Martie 2020
Nicolae
Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu